"Omul e mai tare decât fierul, mai puternic decât piatra şi mai fragil decât trandafirul"; cât adevăr se ascunde în acest proverb: ne putem simţi cei mai fericiţi şi importanţi în momente de glorie/fericire, dar putem atinge abisul în momente de durere, atunci când suferim sau când cel apropiat nouă plânge cu lacrimi de sânge.

Sunt momente în care suferinţa ne arată cât suntem de umani şi vulnerabili, cât de mult ne cunoaştem sufletul şi prietenii adevăraţi, pentru că doar în greutăţi ne cunoaştem cu adevărat, cu bune şi rele, adică aşa cum suntem, putând descoperi în noi forţe nebănuite sau slăbiciuni ce ne întristează şi ne  duc la deznădejde.

În viaţa trepidantă de astăzi problema stăpânirii timpului este capitală. Nu intenţionez să încerc să vă conving că dispuneţi de mai mult timp şi că vă puteţi ruga cu condiţia să voiţi, vreau să vorbesc cu voi despre mijloacele de a ne face timp, în sânul tensiunilor şi accelerării vieţii. Vă voi cruţa de orice descriere a felului în care ne putem crea timp: mă voi limita să subliniez că dacă am încerca să pierdem mai puţin timp, am avea mai mult. Dacă am folosi fărâmiturile de timp pierdut pentru a construi scurte momente pentru rugăciune şi reculegere, poate vom descoperi că timpul astfel recuperat este considerabil. Dacă ne gândim la numărul de minute goale dintr-o zi, în timpul cărora facem ceva pentru că ne e groază de vid, groază de a ne afla singuri cu noi înşine, vom vedea că există multe momente scurte, care ar putea să aparţină, totodată, lui Dumnezeu şi nouă.

Putem face faţă stărilor de îngrijorare?

A trăi într-o lume decăzută este o premisă pentru o viaţă plină de griji. Şi totuşi, o viaţă pe care o trăim în relaţie cu Dumnezeu ne poate „scăpa“ de ele. Indiferent de ce ni s-ar întâmpla, nu vom mai avea de ce să ne facem griji, dacă alegem să ne bazăm pe Mântuitorul Iisus Hristos în gestionarea evenimentelor.

Aşa încât, dacă până acum ai avut o viaţă plină de griji, poate că e momentul să renunţi la ele şi să primeşti pacea pe care ne-o dă Mântuitorul. În Sfânta Evanghelie după Matei, la capitoul 6 găsim celebrele versete: „De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca… Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.“ Iată câteva sugestii pentru zilele noastre (...)

Din punct de vedere spiritual, sanatatea, potrivit multor Parinti, face parte dintre lucrurile "de mijloc", adica cele care in sine nu sunt nici bune, nici rele, ci, "dupa dispozitia celui care se foloseste de ele, pot fi intrebuintate si spre bine, si spre rau" (Sfantul Ioan Casian).

Sanatatea fizica, este adevarat, corespunde starii originare si normale a naturii umane, cea a conditiei sale paradiziace, si poate fi socotita, din aceasta pricina, un bine in sine, arata Sfantul Maxim Marturisitorul, insa, pe de alta parte, ea nu slujeste la nimic omului si nu constituie pentru el un bun adevarat daca nu este bine folosita, adica daca nu este pusa in slujba binelui, prin implinirea poruncilor lui Hristos si spre slava lui Dumnezeu.

Icoana "Potoleşte întristările noastre" a fost adusă la Moscova de către cazaci în vremea domniei ţarului Mihail Fiodorovici (1613-1645) şi se afla în biserica Sfântului Nicolae din cartierul Sadovniki. În această biserică se păstrau înscrisurile despre multe din minunile petrecute la sfânta icoană, însă incendiul din 1771 a nimicit întreaga arhivă. S-a păstrat doar amintirea unei minunate arătări prin mijlocirea acestei icoane făcătoare de minuni, întâmplată în a doua jumătate a secolului XVII.

Intrupare                             

                      Zorica Latcu Teodosia

Din slava Ta cerească Te coboară,
Spre Bethleemul sufletului meu
Și-n staulul smereniei, Fecioară,
Intrând, să naști pe unul Dumnezeu.

Ştim că Pruncul Sfânt, a Cărui naştere o vom prăznui peste câteva zile, este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, aşa cum ne-au învăţat Proorocii şi Apostolii. Dar ce folos avem noi din această ştiinţă despre Iisus? Mă întreb şi vă întreb pe fiecare în parte: câtă credinţă curată şi câtă dragoste sinceră purtăm în inimi Bunului nostru Mântuitor, Care ne-a lăsat cuvânt de nădejde şi de putere în clipa când Se înălţa Ia cer: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20)?

Cum aşteptăm noi Crăciunul? Ce pregătiri facem noi pentru ziua aceasta mare din istoria mântuirii? Cum aşteptăm noi pe Stăpânul Lumii, pe Stăpânul stăpânilor, pe Mântuitorul neamurilor?

1. O studentă dentistă, făcând practică într-o clinică, şi-a lăsat pe masă, în cabinetul de lucru, poşeta în care avea bani mulţi şi un ceas de mână, de mare valoare. Când să plece acasă, a observat că lipsesc banii şi ceasul. Ea, fiind foarte credincioasă, imediat a venit la Sfânta Paraschiva şi i-a spus durerea sa, dar pentru pomelnic n-avea bani. După trei zile vine un om în vârstă la cabinetul medical şi îi aduce ceasul şi banii, cerând mii de scuze pentru feciorul său, care era un golan şi - fiind chiar clientul ei - a profitat când ea a ieşit din cabinet şi i le-a furat. Tatăl băiatului i le-a găsit ascunse, l-a bătut până i-a spus de unde le-a luat, apoi a venit de i le-a adus înapoi.

Credinciosul merge la duhovnic și se spovedește. Duhovnicul îi iartă păcatele, prin puterea care-i este dată la hirotonie, și-i dă sfaturi.

Însă în zilele noastre – și când spun în zilele noastre mă refer la secolul al XX-lea, și mai ales la aceste ultime decenii ale lui, lucrurile sunt puțin mai dificile.

Suntem unici în felul în care ne trăim atât bucuria, cât şi durerea. Suntem unici în faţa suferinţei şi pierderilor care ne ating viaţa şi care lasă uneori tatuaje pe suflet, parte din ceea ce suntem şi care se transformă doar odată cu noi. Şi totuşi, dacă privim în urmă cu atenţie, înţelegem că urmăm inconştient etape, ca un drum al pierderii şi al renaşterii către un nou început.

Suntem înconjuraţi de remedii împotriva depresiei şi însingurării zilelor noastre. Nu costă bani şi le purtăm în noi, cu noi, deşi strigăm cu deznădejde şi întrebăm pe oricine pare să stea ceva mai neclătinat: "Oare mă mai fac bine?". Aproape invariabil tind să acord un răspuns pozitiv, pentru că ştiu că avem în noi soluţia acestei suferinţe. Un remediu la îndemână este capacitatea noastră de a ne uimi. Este un dar cu care ne naştem, care ne duce mai aproape de sinele nostru şi de Dumnezeu.

“Din diferite parti ale tarii, venit-am la Manastire pentru a primi in aceasta lume ultima binecuvantare din partea Parintelui Arsenie. Ceva din fibra sufleteasca a fiecaruia a vibrat, s-a miscat, si ne-a indreptat spre Techirghiol. Dumnezeu ne-a binecuvantat sa fim aici, sa participam la dumnezeiasca Liturghie si la Slujba de Prohodire. Din cuvantul Patriarhului Daniel, am inteles care a fost traseul, care a fost pelerinajul prin viata a celui care a fost duhovnicul prin excelenta al neamului romanesc.

Despre Parintele Arsenie, ca duhovnic, caci este duhovnic prin excelenta, se pot spune nenumarate lucruri. Cred ca fiecare persoana care a trecut prin chilia Parintelui poate da mai inainte de toate marturie despre usurarea de povara cu care el a intrat in chilia Parintelui si cat de usor i-a zburat sufletul dupa o intalnire doar de cateva minute cu Parintele.

Scrii că te chinuie o tristeţe de neînvins şi inexplicabilă. Trupeşte eşti sănătoasă, casa ţi-e plină, dar inima îţi e pustie. De fapt, inima ţi-este plină de întristare întunecată. Te duci, din obligaţie, la distracţii şi spectacole, dar asta îţi măreşte şi mai mult întristarea.

Păzeşte-te bine, aceasta este o boală primejdioasă a sufletului. Ea poate să omoare sufletul cu totul. Biserica priveşte o asemenea întristare ca pe un păcat de moarte - fiindcă, potrivit spuselor apostolului, sunt două feluri de întristare: o întristare după Dumnezeu, care aduce pocăinţă spre mântuire, şi întristarea acestei lumi, care aduce moarte. La tine este - e limpede - al doilea fel de întristare.

            1. Introducere

In mod constant Biserica condamnă actul avortului, dar nu condamnă şi persoana. Cu toate acestea sentimentul ruşinii şi teama de judecata celorlalţi le face pe persoanele implicate în astfel de fapte să păstreze tăcerea în legătură cu nevoia de a primi ajutor pentru depăşirea suferinţei provocate de avort. Dacă nu putem face nimic pentru copiii care au fost ucişi prin avort, putem însă să facem multe pentru cei care au fost devastaţi spiritual de avort.[1] Consider că atat femeile, cat si barbatii care sufera in urma consecintelor devastatoare ale avortului au nevoie urgenta de cât mai multa ingrijire pastorala. [2]

Cum poate Biserica să descopere cu fineţe rănile bărbaţilor şi femeilor care au fost implicaţi în avort şi care au fost învăluite cu furie, ruşine, mândrie, vinovăţie şi disperare? Cum poate biserica să ajungă la ele, cu mâinile pline de răni ale lui Hristos şi cu a Sa rugăciune de mântuire: "Tată, iartă-le lor, pentru că nu ştiu ce fac."? Dacă dorim să ajungem la aceste persoane cu adevărul şi mila credinţei, trebuie mai întâi să înţelegem puterea de negare, precum şi adâncimea durerii, depresiei şi alienării spirituale pe care provoacă avortul. Adesea furia sau indiferenţa afişată fac parte din armura de apărare care le protejează pe aceste persoane de realităţile crude ale avortului.[3]

În primul rând, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.

În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela - fiindcă sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.

În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi pentru gândurile şi dorinţele noastre rele, şi să ne cheme la calea sfinţeniei evanghelice, ca astfel să ne ostenim cu râvnă pentru a împlini porunca Mântuitorului: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune.

În Rai, omul nu cunoaştea tristeţea; aceasta a apărut în urma păcatului adamic şi este legată de starea de cădere în care se află omul.

"Tristeţea apare ca o stare de suflet caracterizată prin lipsa de îndrăzneală, slăbiciune, greutate şi durere psihică, deznădejde, strâmtorare, apăsare a inimii, disperare dureroasă, însoţită cel mai adesea de nelinişte şi chiar de spaimă" (Avva Dorotei, "Învăţături de suflet folositoare", V, 6-7 din Jean-Claude Larchet "Terapeutica bolilor spirituale", pg. 159).

Întristarea este amărăciunea, tânjeala, lipsa nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduinţele lui Dumnezeu, nemulţumirea pentru tot ce i se întâmplă, nerăbdarea, supărarea pe aproapele, cârtirea, lepădarea de propria cruce şi vine atunci când o oarecare patimă n-a fost satisfăcută. Aceasta este întotdeauna o reacţie patologică a facultăţii irascibile sau a celei poftitoare a sufletului, sau a amândorura împreună. Ea poate fi, de asemenea, rezultatul influenţei directe a demonilor asupra sufletului sau poate apărea fără vreun motiv real.

Într-un spațiu închis sunt mulți oameni. Toți stau în picioare, cu câte un pahar în mână. Beau, râd, discută, se bucură relaxați, normali. Undeva într-un colț există o masă. Masa aceasta este grea, greu de ridicat. Doar o macara ar putea-o ridica. Cineva se  află sub masă. Trăsăturile lui, alcătuirea lui psihică sunt ca și cum s-ar afla sub o masă, adică sub greutate mare. Există, deja, structura setimentului de inferioritate. Conștientizează că toți ceilalți sunt în picioare și se bucură, numai el nu este în picioare și nu se bucură. Nu este în picioare și se mișcă spre a se ridica și el. Conștientizează, însă, că nu este ca ceilalți și se străduiește din răsputeri să se ridice. Aceasta este prima lui mișcare. Aceasta face sentimentul de inferioritate, despre care spunem că este egoism. Vrea să se ridice. Începe să împingă masa cu capul. Aceasta este grea, nu se urnește nicidecum. Cu cât împinge mai tare, cu atât se simte mai presat. Cel care are sentimente de inferioritate simte multă presiune, mult stres și suferă. Nu suportă, nu poate și suferă îngrozitor. Ca și când o povară ar cădea peste el. Dacă această stare continuă, omul se poate distruge. Doar dacă, la un moment dat, ori înțelege singur ce se întâmplă și cum poate acționa, ori altcineva îi va explica ce se întâmplă exact și-l va ajuta să spună:,,Să stea ei în picioare. Eu voi sta sub masă. De ce să stăm toți în picioare? Să fie și o excepție!” Să facă haz puțin de aceste lucruri și se poate salva.

Între multe patimi și slăbiciuni ale vieții omenești, în mrejele cărora alunecă și se zbat mulți, se plimbă răutăcioasă și invidia. După Sfinții Părinți, cel stăpânit de patima invidiei își pierde liniștea și pacea sufletească, atât de necesare pentru o viață duhovnicească așezată pe rânduiala Glasului Evangheliei.

Această stare apăsătoare a inimii se manifestă la început subtil ca o ușoară discrepanță dintre poziția ta și a celui care a reușit în anumite domenii de activitate și incapacitatea de a accepta și recunoaște reușita celuilalt. Apoi această stare de fapt se dezvoltă tot mai mult, depunându-se ca o funingine pe pereții inimii. Cel stăpânit de această frământare supraveghează mereu motive la cel pe care îl invidiază, pentru a-l condamna. Alții au definit această boală a sufletului ca incapacitatea de a înțelege starea de unitate a ființei umane, căci starea de bine a aproapelui ar trebui să ne bucure și invers.

“Cand invatatorul de lege, care stia bine legea, Il intreaba, ispitind pe Domnul, care este cea dintai porunca, Domnul a zis: “sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau…” si S-a grabit sa dea si a doua porunca – nu a fost intrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o - “sa iubesti pe aproapele ca insuti pe tine”. Si a adaugat: “de aceste doua porunci atarna toata Legea si Proorocii”. Prin asta putem sa vedem ca orisice vrem sa intelegem in gandirea noastra duhovniceasca, in intelegerea noastra teologica, daca nu stim sa raportam la aceste doua porunci, inseamna ca… inca nu am inteles.

Intotdeauna trebuie sa ne nevoim – asta pentru noi este o nevointa – sa ne amintim de dragostea de Dumnezeu si de dragostea de aproapele. Si pentru ce? Porunca lui Dumnezeu nu este atat porunca ce trebuie sa facem, cat o descoperire cine este Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ne da ca porunca chipul Lui, ca intr-acel chip sa neasemanam. Noi din fire purtam chip dumnezeiesc, ca zice ca “a facut pe om chipul si asemanarea lui Dumnezeu“, dar asemanarea a ramas in libertatea noastra, printr-un continuu dialog cu Facatorul nostru, sa o insusim. Chipul il avem, dar asemanarea ramane in libertatea noastra, sa ne-o insusim. Libertatea noastra ca alegere, nu ca putere, ca numai Dumnezeu ne poate da puterea sa devenim ca Dumnezeu, dar alegerea trebuie sa fie a noastra si pentru alegerea noastra trebuie sa cerem de la Dumnezeu ceea ce este cu neputinta omului, adica… sa devenim ca Dumnezeu.

Sa fiti cautatori de Dumnezeu, asa cum altii sunt cautatori de aur! Sa fiti cautatori de Dumnezeu pentru a dobandi pacea in inima. Sfantul Serafim din Sarov spunea: “Pastreaza pacea in inima ta si vei mantui in jurul tau mii de suflete!” Dar trebuie sa intelegem ca pentru a dobandi pacea in inimile noastre avem o intreaga cale de parcurs. Intr-un oarecare sens, pacea inimii este punctul final al acestei cautari.

Inrudirea cu Hristos 

Oare ştim noi îndeajuns de bine faptul că omul are o putere asupra inimii divine? Că atitudinea de lăsare în voia lui Dumnezeu declanşează puterea divină, îi dă curs liber şi că atunci  o înnoire radicală, cu totul necunoscută, se produce în noi şi în jurul nostru? Această atitudine reprezintă o putere de vindecare şi de transformare care ne face să ieşim din vechea noastră viaţă şi din toate închisorile eului. Această atitudine se numeşte lăsare în voia lui Dumnezeu şi este cunoscută pentru capacitatea sa absolut revoluţionară de toate marile tradiţii religioase ale umanităţii, formând în acelaşi timp baza demersului lor, un mod de viaţă şi secretul adevăratei mistici, adică al realizării desăvârşite a omului. O găsim sub diferite nume:  ascultare, voia lui Dumnezeu, încredere, “Da”-ul, abnegaţie şi umilinţă, iubirea vrăjmaşilor până la martiriu, Copilărie spirituală etc. Este vorba in mod simplu de atitudinea fundamentală a lui Hristos, a cărei substanţă o revelează El Însuşi când zice : « Mâncarea Mea este să fac voia Celui Ce M-a trimis » (In 4, 34), frază pe care o repetă ca un refren de-a lungul întregii Sale vieţi pământeşti şi care va culmina pe vârful posibilităţilor sale în predarea totală în mâinile lui Dumnezeu de pe cruce : « Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu » (Lc. 23, 46).

De asemenea Sf. Apostol Pavel a putut să spună despre Iisus: « Nu a fost decât da în El » (II Cor. 1,19). Nouă, celor care nu mai ştim ce este viaţa, Hristos a venit să ne arate El Însuşi. Nu există altă fericire sub cer şi cel care intră în ascultarea Sa intră în acelaşi timp în adevărată înrudire cu Hristos: « Oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea » (Mc. 3, 35).

Tinînd cont de faptul ca examenele sunt momente foarte importante pentru toti elevii caci au o înrâurire deosebita asupra viitorului acestora, vom prezenta unele sfaturi pe care parinti duhovnicesti atât din tara, cât si din Sfântul Munte Athos le dau celor care se afla în fata sustinerii unui examen.

În primul rând trebuie sa se spovedeasca înainte de începerea examenelor, iar daca primeste dezlegare de la duhovnic sa se si împartaseasca. De asemenea, este bine sa aiba pomelnice la manastiri sau biserici unde se face zilnic slujba pentru a se aduce înaintea lui Dumnezeu rugaciuni pentru ajutorul lui.

Astfel, binecunoscutul Parinte Lavrentie de la Manastirea Frasinei sfatuia ca cel care are examen sa citeasca înainte de acesta zilnic Paraclisul Maicii Domnului, iar în timpul examenului, daca este posibil, sa-l citeasca altcineva pentru el.

Parintele Paisie Aghioritul spunea ca exista numerosi elevi care, desi ar putea sa faca fata cu usurinta examenelor, îsi creeaza ei însisi  din pricina fricii o stare de panica si din aceasta cauza risca sa întâmpine un esec. Pentru acestia solutia este sa-si puna nadejdea în ajutorul lui Dumnezeu si sa se smereasca cerând rugaciunile altora: „Daca ei ar spune cu smerenie: «Rugati-va pentru mine ca sa merg bine la examen, pentru ca singur nu cred ca o sa reusesc, dar cu rugaciunile voastre voi încerca», atunci, prin faptul ca se smeresc, vor primi si harul lui Dumnezeu si iluminarea dumnezeiasca. Pe lânga aceasta, înainte de a începe examenele sa se roage Sfântului lor ocrotitor, iar acela îi va ajuta potrivit cu credinta si evlavia pe care o au”.

Introducere

Siragul de metanii (metanierul) nu este un obiect strict monahal, ci el poate fi foarte bine folosit si de catre oamenii din lume, de catre toti cei care vor sa se roage lui Dumnezeu. El nu este însa vreun fel de amuleta cu puteri magice sau exorciste, ca cele date de catre vrajitori sau mediumuri oamenilor naivi ca sa le poarte la încheietura mâinii sau la gât. Dimpotriva, este un adevarat obiect sfânt, ortodox, folosit pentu rugaciune.

Impacare

 Monahia Zorica Latcu Teodosia

Cu sufletul spre Domnul am strigat:
Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete.
Ma ţine lutul meu, de lut legat,
Şi-n van vrea fierea lumii să mă-mbete.

Spre Tine merge dorul meu întreg,
La Tine-mi este orişice dorire.
Ci lasă-mă de lut să mă desleg,
Să vadă sufletu-mi a Ta mărire.

Mi-e sete de odihnă, Doamne-al meu,
Mi-s mâinile şi tălpile o rană.
Din coastă sânge-mi picură mereu,
În drumul de păcat şi de prihană.

Ruga mea

Monahia Zorica Latcu Teodosia

Doamne, pentru toata saracia sfanta,
Pentru calea alba in singuratate,
Pentru istovirea carnii sfasiate,
Pentru cuiul care-n palma se-mplanta.

Pentru stralucirea lacrimii curate,
Pentru dorul tainic, care-n suflet canta,
Oasele sarmane bine Te cuvanta,
Pentru toate-acestea, Doamne, pentru toate.

Pentru ca Tu, Doamne, esti nespus de mare,
Pentru ca Esti Unul in desavarsire
Pentru ca Esti Insusi vatra de iubire.

Soarele de dreptate, blanda desfatare,
Pentru ca esti slava, mila si-ndurare,
Pentru toate acestea, Iti aduc marire.

Măiastră suferinţă
Monahia Zorica Teodosia Laţcu

O Tu, Măiastră suferinţă,
Cu dor cuprinzi
Întreaga mea fiinţă.
În ea aprinzi
Lumini de cunoştinţă,
Mă-nveţi întreg
Adâncul omenesc,
Mi-arăţi sublimul
Cel Dumnezeiesc,
Mă-nveţi să trag hotare firii
Şi să-nţeleg întinderea . iubirii
Îmi luminezi cu flăcările Tale
Nemărginirea Lumii siderale.
Mă duci adânc, tot mai adânc,
În jos,
Mă urci pe culmi de bine
Şi frumos.

Trăiesc flămând
Valeriu Gafencu

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,
Frumoasă ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,
Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.

Cantec deplin

Radu Gyr

N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi;
surâd numai acei care suspină
Azi n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
Şi dacă singur rana nu-ţi legai
cu mâna ta n-ai unge răni străine
N-ai jindui după un colţ de rai
de n-ai purta un strop de iad în tine.
Căci nu te-nalţi în slăvi până nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amară.
Şi dacă-nvii cu cântecul de azi
e c-ai murit cu lacrima de-aseară.

Metanie
Radu Gyr


Doamne, fa din umilinta
pod de aur, pod inalt.
Si din lacrima, velinta,
ca pe-un pat adanc si cald.

Din lovirile nedrepte,
faguri faca-se si vin.
Din infrangeri, scari si trepte;
din caderi, urcus alpin.

Din otrava pusa'n cana,
fa miresme ce nu pier.
Si din fiecare rana,
o cadelnita spre cer.

Si din orisice dezastru
sau crepuscul stins in piept,
Doamne, fa lastun albastru
si da zambet intelept.